Păstrăm tradițiile și de Sf. Gheorghe

traditional

Sf. Gheorghe încuie iarna și înfrunzește toată natura. Ziua de 22 aprilie, numită în popor și „Sângeorzul vacilor” sau „Alesul”,  marchează începutul de an pastoral. Este o sărbătoare a ciobanilor la care se adaugă o serie de tradiții și obiceiuri benefice fertilității, bogăției și sănătății. Sf. Gheorghe este cunoscut din vechea pildă, războinicul ce a omorât balaurul care teroriza cetatea Silena. Această imagine a sfântului a rămas în amintirea oamenilor ca model de curaj în lupta cu greutățile. Totodată în această zi de aprilie, el “bate cu ghiciușca de foc pădurea s-o înfrunzească, adună norii și-i scutură”, ca să dea umezeală pământului, să rodească ogrăzile și să înverzească pășunile.

Datini și superstiții ale sărbătorii primăverii

Păstrăm tradițiile și de Sf. Gheorghe. Pentru a fi sănătoși tot anul, dis de dimineață, înainte să răsară soarele, oamenii se scăldau într-o apă curgătoare. Dacă era rouă multă sau ceață în acea zi, anul va avea să fie îmbelșugat. Gunoiul strâns cu o zi în urmă se punea la rădăcina copacilor pentru ca livezile să rodească bogat. Fetele tinere semănau busuioc și țineau semințele in gură, pentru a crește și a mirosi frumos.

 

summer-crown-991916_960_720În Bucovina, fetele se uitau în noaptea de ajun într-o găleată cu apă limpede de izvor pentru a i oglindi ursitul, purtând pe cap o coroniță pătrată împletită din ramuri de salcie și flori galbene. Coroniţele, denumite brazde, erau păstrate până în anul următor şi folosite ca leacuri pentru friguri şi pentru a fi puse în hrana animalelor. Şi pentru flăcăi, ziua Sf. Gheorghe avea o importanţă aparte: tot de dimineaţă, tinerii porneau în căutarea ierbii fiarelor, planta care dă puteri miraculoase.

În Maramureș, în dimineața de 23 aprilie, un alai format din 5-7 feciori cutreiera satul, însoțind Sângeorzul – un tânăr înfășurat în crengi înverzite. Personajul mascat era udat din abundență pe la fiecare gospodarie, unde poposea alaiul, pentru a ura și pentru a cere ouă și slănină, cu care se făcea o omleta mare cu să se omenească cei din ceată. La final era dus la o fântână, unde era iarăși udat cu câteva găleți cu apă. Alaiul făcea mult zgomot și era însoțit de un ceteraș sau de un fluieraș. Acest ritual era benefic fertilității și culturilor.

De Sf. Gheorghe oamenii se cântăreau pentru a fi sănătoși tot anul și pentru a se proteja de farmece. În această zi se practica și curățitul de blesteme sau vrăji. Tot in Bucovina dar și în unele părți ale Transilvaniei, se băteau cu urzici pentru a fi harnici și iuți și se încingeau cu ramuri verzi ca să nu îi doară mijlocul. Se impunea stropitul oamenilor, animalelor și al obiectelor din gospodărie cu apă sfințită. În seara de dinaintea sărbătorii Sf. Gheorghe oamenii stăteau treji ca să fie vioi și sănătoși; cine doarme in ziua de Sf. Gheorghe, acela ia somnul mieilor și tot anul e somnoros.

Obiceiul ramurilor verzi de Sf. Gheorghe are o dublă semnificaţie în civilizaţia tradiţională: marchează venirea primăverii şi are proprietăţi talismanice. Rădăcinile acestei practici se regăsesc în credinţa că, atunci când vine pe pământ, Sf. Gheorghe îşi leagă calul de un stâlp al porţii și paște iarbă de pe glie. De obicei bunicii puneau în gard crăcuțe de salcie sau răchită. Ramurile înverzite sunt un simbol miraculos al vieţii, al tămăduirii, capabile să alunge răul din perimetrul unde se află.

 

Tradiția focului viu

Cea mai interesantă dintre practicile asociate sărbătorii Sfântului Mare Mucenic Gheorghe era aceea a “focului viu”.
Acesta este un ritual arhaic practicat până nu demult în majoritatea satelor românești din Bucovina, fire-717504_960_720Maramureș, Apuseni, Țara Zarandului, Câmpia Transilvaniei (Valea Mureșului, Turda).

În ajunul zilei de Sf. Gheorghe „Focul viu” trebuia aprins de feciori fie prin gospodăriile din sat, fie acolo unde urmau să pășuneze animalele toată vara. Datina impunea folosirea exclusivă a lemnului și a unei bucățele de iască, fără cremene și fără chibrituri, într-un lăcaș special făcut în tocul ușii, până se obțineau primele scântei ale focului viu. Când fumul începea să se ridice, oamenii îl dirijau spre grajdul vitelor deoarece exista credința că fumul focului viu are capacitatea de a „curăța vitele” și de a le proteja de acțiunea nefastă a strigoilor. Apoi, tinerii și copiii care asistau la ceremonialul purificării prin fum a vitelor, începeau și ei a sări peste foc, în aceeași credință că acesta îi va proteja de “rele și necazuri”, făcându-i „ușori și sprinteni” peste an.

Help me to grow up!