Ii spuneau orfanul - Anca Ianchis

Textul analizat dezvaluie o proza introspectiva, cu inflexiuni psihologice profunde, centrata pe evolutia personajului Gabriel (poreclit Orfanul), al carui traseu existential este marcat de absenta afectivitatii. Autoarea construieste o naratiune densa, cu fraze ample, meditative, in care introspectia si cautarea sinelui devin teme fundamentale. Stilistic, proza aminteste de scrierile Hortensiei Papadat‑Bengescu, prin atentia acordata vietii interioare, si de Mircea Eliade, prin dimensiunea spirituala a textului. Scriitoarea foloseste un limbaj elevat, cu insertii lirice si simbolice, si recurge frecvent la metafore si comparatii revelatorii („ca un copac mutat in pamant nou”), folosind intrebari retorice pentru a accentua trairile personajului. Personajul principal este conturat prin tehnica oglinzii interioare, autoarea pastrand o distanta narativa ce ii permite cititorului sa exploreze universul manastirii si procesul complicat de autodescoperire al protagonistului. Prin exactitatea psihologica, aceasta tehnica narativa se apropie de stilul lui Liviu Rebreanu. Particularitatea textului consta in abordarea temei orfanului nu doar in sensul literal, ci ca metafora a omului lipsit de capacitatea de a simti emotii autentice. Constructia narativa alterneaza intre planul exterior (viata la manastire, apoi la atelierul de icoane) si cel interior, dominat de intrebarile existentiale ale personajului. Naratiunea evolueaza lent, fara actiuni spectaculoase, autoarea preferand explorarea transformarilor interioare. Mediul manastirii si apoi atelierul de pictura sunt tratate nu doar ca spatii fizice, ci si ca teritorii simbolice ale cautarii si initierii. De remarcat este simbolistica culorilor, ce marcheaza etapele trezirii emotionale a protagonistului. - Doina Roman \n O poveste atemporala, care are farmecul vietii de altadata. In epoca internetului, a inteligentei artificiale, a cuceririi aproape definitive a spatiului exterior si interior, o povestire despre suferinta individuala, despre transferul imaginii in icoana, despre o lume care se misca precum fotografiile in filmul mut, e ca o evadare din virtualitate in realitate. Provocatoare, in povestea Ancai Ianchis, sunt exact elementele care tin de o anume vetustete, in fapt o tentativa de recuperare a artefactelor de sub virtualitatea artificioasa care ne-a coplesit vietile si istoria. Curajul de a scrie impotriva curentului tine de conditia scriitorului care crede in misiunea sa, care trimite astfel un mesaj unui cititor improbabil, dar care se iveste si creste deodata cu desfasurarea povestirii. - Adrian Alui Gheorghe Romanul atesta o prozatoare sigura pe sine, deplin stapana pe instrumentele sale artistice. Talentul de povestitor al Ancai Ianchis este de netagaduit aici, iar cartea se bizuie, in primul rand, pe acesta. Alcatuita dintr-o naratiune principala, constituind Bildungsromanul mestesugului de iconar, si dintr-o serie de micronaratiuni grefate pe canavaua epica, scrierea privilegiaza arta de a evoca intamplari atemporale, care insa amprenteaza, in mod misterios, prezentul, iar aceasta reprezinta ontologia narativa a autoarei. Talcurile povestirilor intretesute de Anca Ianchis converg catre aceeasi zona de semnificatii transcendente: existenta are margini mult mai largi decat se vede cu ochii, in miezul tuturor lucrurilor palpita un rost si valori in stare a-l face pe om sa se regaseasca pe sine in relatie cu lumea sa si cu lumea supramundana; in plus, fictiunea protagonistului cartii contine, in final, o mistica a mamei, ce recheama, in memoria cititorului, experienta tanarului Vintila Voinea, eroul romanului-poem Ochii Maicii Domnului de Tudor Arghezi. - Cezar Boghici