Sovaielnica ursita - Dumitru Viorel Neagu

Cand ne apropiem de poezie cautam, cu variatii felurite, sa retraim coplesitoarea bucurie a frumusetii (sub toate formele ei). In acest sens, cartile semnate de Dumitru Viorel Neagu creeaza, cu limpezime si pricepere in ceea ce priveste limbajul poematic, un univers insolit, in care alegoriile si metaforele deslusesc o pana care mizeaza pe autenticitate si galagia emotiei, fara sa se fereasca deloc, din fericire, de izul iubirii si durerii totale. In rasparul unor atitudini contemporane care reneaga dragostea celesta si cauta realismul autentic al carnii macre a vietii, poetul acestui volum vrea sa pipaie maduva din oasele poeziei, sa caute in viscerele limbajului, sa se apropie cu narile de organele calde ale unui animal muribund, din care ies totusi flori. Surprinzator si cu o miza clara, poeziile urmaresc depasirea oricarui cadru facil, insailand cu tandrete o continua poveste de dragoste si o cautare amarnica a unei iubite frapante, care repopuleaza lumea poeziei (si nu numai) cu intelesuri si cuvinte pe care doar cei doi le stiu, le aud si le ingroapa in timpanul lor de iarba. De la noroaie la ceruri, acest strigat dupa iubire si dintr-o prea mare singuratate (ca in poezia Toamna: Padurea se sufoca in arama sfaramicioasa,/ Daca m-as pierde in ea,/ Atat de singur as fi,/ Incat/ O frunza/ Mi-ar putea cuprinde/ Firea.; sau Oftat: Toata viata mea/ Inseamna zece secunde/ Din viata unei lebede ce moare.) ne reaminteste de gustul romantismului, purtandu-ne cu usurinta intr-un univers al fragezimii, plansului lipit de lume, mangaierii inimii, cu mainile adancite in pieptul celuilalt si al vietii, pana la contopire si scrasnet de bucurie (poetul este, in acest caz, un bolnav care „scrie cu pasari si frunze”). Parcurgand volumul iti poti pune intrebarea daca nu cumva dorinta eului liric nu este cumva a tuturor, sa ajungem in cer (prin tot ce suntem si facem, inainte de a ne neantiza fara urma): Daca pamantul locuintei mele de chirpici/ Era luat dintr-un mal rupt, gaurit, plin cu pasari,/ Nu m-ar fi asteptat tarana,/ Ci cerul. - Simona Poclid