Tinutul tatalui - Cezar Gheorghe

Confruntarea cu amintirea unui tata pierdut, atins de boala numita Solaris, declanseaza in viata lui V. o criza care ii arunca in aer relatia de cuplu si ii creeaza senzatia ca propria istorie, propria trecere prin lume, este atinsa de irealitate. Odata cu moartea unei persoane iubite, identitatea se fractureaza. Coerenta narativa a sinelui, povestea pe care o spunem despre noi insine, este intrerupta si in locul ei se instaureaza absenta, pe care o sculptam neincetat pentru ca vidul personal sa devina suportabil. In Tinutul tatalui, relatiile dintre parinti si copii trec dincolo de experienta cotidianului. Istoria personala se imbina cu marea Istorie pentru a raspunde la intrebarile: „Cata claritate, cata opacitate exista in relatia cu cei pe care ii iubim? Cat de complicata poate fi relatia cu cei care ne formeaza?” si „Cum putem supravietui pierderii acestora?” Abandonand liniaritatea si relatiile clasice dintre timp si spatiu, Tinutul tatalui impune o scriitura in care prezentul se contrazice si se dedubleaza, intersectandu-se cu regiuni ale trecutului. La fel ca in filmul Anul trecut la Marienbad, si aici experimentul formal deschide naratiunea catre un spatiu si un timp al interioritatii pure. Scriitura fragmentara din Tinutul tatalui trimite cititorul in „tara aducerii-aminte”, povestirea devine calea de acces pentru explorarea unei memorii-lume, in care sentimentele sunt straturi de trecut, varste ale corpului si varste ale lumii. Destine (individuale si de cuplu) construite pe tehnica vietilor paralele, plasate stratificat in epoci istorice diferite: comunismul median si tarziu, respectiv primele doua decenii de postcomunism - asta e materia, umana & istorica, din care se construieste admirabilul roman al lui Cezar Gheorghe. Penduland ca un hipnotizator vocile si timpurile istorice, alternand in staccato nu doar istoriile mari & mici, nu doar persoanele umane, ci chiar si persoanele gramaticale (cam ca in Conversatia la Catedrala a lui Vargas Llosa sau ca in noul roman francez, pe care unul dintre personaje il si discuta en connaisseur), polifonia din romanul lui Gheorghe nu seamana (nici structural, nici prin vocile care o compun) cu nimic din proza romana de azi. Ceea ce e, bineinteles, o prima calitate. O a doua e ca reuseste sa fie adevarata pe fiecare pagina, indiferent ce personaje documenteaza. Fie ca e vorba despre intelectuali sofisticati, iubitori de Godard ori Pudovkin (care ar vrea ca tot ce traim „sa fie convertit in lumina”), sau despre tarani evadati prin scolarizare din satul natal pentru a se aliena (inclusiv mental) in metropola, sau despre fete a caror gelozie pe relatia fizica a tatalui cu mama le malformeaza relatiile adulte, Gheorghe „priveste pana in maruntaiele fiintelor despre care scrie” (cuvintele unuia dintre naratori - si i se aplica fara rest autorului insusi). E calitatea esentiala a oricarui prozator adevarat. Cezar Gheorghe o are; si tocmai de aceea personajele lui au intr-adevar viscere & creiere & carne & suflet. Incat poti spune despre ele, cum memorabil spune alt narator, ca „oamenii acelui timp au trait si lumina lor straluceste la fel ca lumina noastra”. - Radu Vancu Era un sentiment de irealitate, pe care o putea simti ca o instrainare de propria lui persoana, momente in care propria istorie parea sa se indeparteze pana cand nu-i mai putea distinge contururile. Desprinderea de realitate se putea petrece oricand, dar nu insemna niciodata o disparitie a constiintei de sine. Dimpotriva, simtea starea de irealitate ca o constiinta sporita de sine si a lucrurilor care-l inconjurau. Fiecare linie, fiecare volum se trezea la viata si incepea sa palpite si sa iradieze. Si atunci bogatia realitatii i se arata in toata forta ei. Era o senzualitate noua, mult mai puternica decat ce traise cu Estike si in anii de liceu. Era atata frumusete in jurul sau incat avea senzatia ca o sa explodeze, ca o sa i se spulbere toate organele in mii de particule. - Cezar Gheorghe